Cu ceva timp in urma imi fumam linistita tigara in compania celui iubit, cand m-a naucit cu o intrebare ciudata: cu noi cum ramane? Din momentul acela am inteles ca nu va mai trece mult pana cand nu il voi mai avea alaturi. Fie ca este vorba despre o relatie de prietenie, una de iubire sau una de sange, in momentul in care incep sa se ridice intrebari referitoare la natura relatiei, acea relatie este sortita esecului. Anumite momente ale vietii merita sa fie traite, nu judecate. Cand iti pui problema legata de tipul de relatie, este clar ca te afli intr-un impas. Fie ca vrei sau nu sa recunosti, in curand viata de cuplu va lua o alta turnura. Nu incepi sa te gandesti serios la sentimentele pe care le ai si la dramul de iubire pe care il primesti decat atunci cand nu ai decat doua variante: sa renunti sau sa fortezi relatia sa ajunga la un alt nivel. Cand el m-a intrebat despre noi, stiam ca nu este vorba despre o evolutie pe care o considera necesara, ci despre maladiile care ne tulburau, impiedicandu-ne sa mergem mai departe. Fusesem prea ocupata in ultima perioada pentru a imi da seama ca relatia tragea sa moara. Nu aveam cum sa o mai resuscitez din moment ce al doilea om ii tinea deja lumanarea. Nu, nu trebuie sa judecam o relatie. Nu trebuie sa cantarim cantitatea de iubire primita. Iubirea nu este un barter: promit sa te iubesc daca si tu la randu-ti ma vei iubi. Iubirea este al naibii si divin de altruista. Cel ce iubeste ofera mai mult decat poate oferi si nu asteapta nimic in schimb. Iubirea se bazeaza pe incredere, pe siguranta, pe maturitate emotionala. Iubirea nu conspira impotriva sa provocand suferinta. O iubire ce se urca pe cantar este una anorexica sau bulimica. Iti doresti asa ceva?

Se spune ca doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu, nu inseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa. Se mai spune si ca odata ce ti-ai daruit inima cu totul, ceva acolo in fiecare dintre noi trebuie sa continue sa bata. Si atunci, nimic altceva nu poate umple golul lasat decat o iubire mare care sa strige prin toti porii tai: iubesc si sunt iubita. E adevarat, dragostea nu e pur si simplu un schimb, un troc sec pe care il facem cu cei de langa noi doar ca sa putem spune ca avem o relatie, dar este intr-o oarecare masura cuantificabila. Putem iubi mirosul unei ploi de vara, un rasarit pe malul marii, un cer senin dar totodata putem spune “te iubesc ca pe nimeni altcineva!”. Nu poti sa te daruiesti complet, sa inchizi ochii si sa uiti de toate sfaturile rationale pe care le-ai auzit vreodata daca nu stii ca cineva e gata oricand sa traiasca toate astea alaturi de tine. Nu e nimic absurd in a cere sa fii iubita daca nu la fel macar in aceeasi masura.
Cea mai buna reprezentare a unui cuplu este spun eu, fuziunea Ying si Yang unde masculinul si femininul se completeaza desavarsit asa cum probabil, in intimitea propriilor ganduri, ne-am fi dorit cu totii cel putin o data sa se intample si in viata reala. Un dezechilibru in impartasirea sentimentelor ar rasturna neindoielnic toate legile logicii emise vrodata. Exista o jumatate mai mare decat cealalta? Imposibil! Nu e deloc utopie ceea ce-mi doresc. Nu cer sau sper in perfectiune atunci cand vine vorba despre oameni si limite. Cred insa cu toata fiinta mea in perfectibilitate, in atingerea unui punct in care iubim si suntem iubiti fara constrangeri, in mod comparabil de ambele parti.

Ninge…Ninge peste toata zbaterea noastra, peste griji, peste lacrimi, peste taceri fara explicatie, peste plecari. Ninge…Sa ninga! Zapada va acoperi cu alb tot ce numai alb n-a fost! Sa traim iluzia ca e bine, ca o vom lua de la capat, ca de sub zapada ies flori si nu urme… Sa ninga peste tot ce-a lasat vara asta neterminat si neuitat. Sa fie zapada pe fiecare umbra a unei frunze si pe fiecare fosta petala… Foarte bine! Se asterne alb peste frumuri de parca pasii nostri nu le-au calcat niciodata. Dupa zapada aceasta ne vom duce acolo ca si cum ar fi prima oara!Sa ninga peste tot ce n-a fost sa fie. E ca si cum ar ninge peste un foc mocnit care nici flacara n-are si nici cenusa nu-i. Zapada va sti sa stinga urma de jar pentru totdeauna. Cum stie sa inghete ultimul boboc al unui trandafir intarziat si imprudent.Sa ninga peste tot ce-a fost, dar n-a fost bine. Zapada cazuta peste nebine e ca mantuirea prin alb. Raul si zapada n-au nimic in comun. Zapada sa fie uitare…Sa ninga peste tot ce-a fost, dar n-a fost frumos. Zapada e frumoasa. Acoperim cu zambet de alb incruntari si indarjiri de urat…Sa ninga peste amintirea ta. A fost numai suferinta, cuvinte nespuse, lacrimi neplanse decat in interior, ca un rau care sapa sub munte… Sa ninga peste plecare. Sa ninga peste tacere. Sa ninga ca si cum ar fi definitiv…Sa ninga peste amintiri…

Avem nevoie de iubiri devastatoare. Avem nevoie de sentimente ravasitoare. Si da – uneori avem nevoie de relatii “speciale”. Eu le-am avut pe toate trei in una. A fost o poveste precum acelea despre care numai in filme iti este povestit. M-am zbatut ca pestele pe uscat, am strigat cat mi-au rezistat plamanii ca iubesc, ca doresc, ca jocul a devenit dependenta, iar dependenta dragoste. M-am simtit cu atat mai speciala cu cat eram mai putin iubita, cu cat dragostea imi era mai gresit impartasita. Dar a meritat fiecare lacrima, fiecare tipat, fiecare fior. Nu m-am ridicat usor, nu mi-am sters de pe suflet praful relatiei cu mandrie, m-am cufundat in namolul repulsiei, al regretului, al durerii. M-am tavalit de durere si am decazut intr-un timp atat de scurt incat cei apropiati s-au distantat dorind sa pastreze amintirea a ceea ce am fost si nu sa accepte ceea ce devenisem.
Nu cred ca este posibil sa iubesti de doua ori la fel intr-o viata. Si nu cred ca de fiecare data cand iubesti e singura data cand ai iubit vreodata. Exista iubiri incontestabile. Exista sentimente care nu se pot transforma in ura ori negatie. Sunt marile iubiri pe care le acceptam, le pastram, le cantam si le povestim. La capatul opus exista dragostea care te face fericita, care se cuibareste treptat in suflet, care nu invadeaza si nu devasteaza, nu inlocuieste structuri proprii ci convietuieste alaturi de tot ceea ce esti tu – cu bune si cu rele. Iubirea nu este numai roze si basme. Are in sine umilinta decaderii, durerea despartirii, mila regretului. Peste timp, privesti in urma si realizezi ca iubirea a fost cu adevarat minunata: atat basmul cat si durerea. Ca merita sa traiesti fiecare clipa de amor fiindca fiecare secunda dintr-o asemenea relatie te maturizeaza, te invata sa existi si te transforma intr-un supravietuitor. Mi-a fost rusine sa recunosc ca sufar, ca se prabuseste pamantul in jurul meu, ca raman prapastii infinite intre mine si cei ce voiau sa imi sara in ajutor. Iar mai tarziu mi-a fost rusine sa recunosc ca imi doresc iar sa iubesc, sa traiesc, sa simt fiorul dragostei. Am cerut inconstient aprobarea celor din jur. Voiam permisiunea de a simti iarasi bucurie. M-am trezit plangand, dorindu-mi acea iubire comuna care te provoaca sa fii linistit. Din pacate este mult mai usor sa fii special, sa traiesti amoruri iesite din comun, decat sa fii normal. Am cerut prostesc si le-a luat prea mult sa inteleaga ce imi doream si sa imi ofere dezlegarea.
N-am fost invatata sa iubesc cu cap, sa imi asum greselile si sa le corectez pe ale celuilalt, sa taxez eroarea si sa recompensez daruirea. Am stiut sa ofer si nu sa primesc, sa iubesc neconditionat. Totusi, stiu ce e bine si stiu ce e gresit. Stiu ce fel de barbat ar trebui sa iubesc si pe cine ar trebui sa evit. Insa, daca este adevarat ca avem o cantitatea infinita de iubire de daruit, atunci ma supun unui asemena supliciu cu fiecare prilej. Accept sa sufar, sa plang, sa tip si sa iubesc ori de cate ori voi avea ocazia.

Ce urmeaza sa cititi reprezinta prima si… cea mai intensa poveste de dragoste traita de autoare. Aceste intamplari s-au derulat in urma cu multi ani… intre 1999 si 2000. Tot ceea ce veti citi sunt gandurile mele din acea perioada si nimic din ce urmeaza nu are amprenta celor 26 de ani din prezent… totul este redat conform unor insemnari de la 18 ani.

Cineva mi-a spus odata ca eu am un caracter prea puternic pentru o fata. Ieseam mereu in evidenta cu lucruri bune sau rele, oricum… faceam impresie. Si colegele si bunele prietene erau pe masura mea, deci eram o trupa de soc… . Eram si una dintre acele fete mereu optimiste, care dadea sfaturi, consola pe toata lumea si eram puternica, fapt ce le dadea incredere celor din jur.

Poate din cauza asta si a faptului ca ma comportam ca un baietoi, nu prea eram interesata de baieti. Dar vremea a trecut si trebuia sa intru si eu in randul lumii, pentru ca deja la acea varsta o groaza de fete erau initiate, cunoscatoare si sigure pe ele. Insa eu asteptam marea dragoste. Si am tot crezut, am sperat, am avut chiar o relatie de aproape 6 luni in care nu am gasit ceea ce cautam ! … Si tot un bun prieten m-a ajutat !!!

Era pe la inceputul lui iunie ‘99. Aproape de vacanta si, liberi de alte presiuni, ne-am adunat, toata gasca, la petrecerea de majorat a lui Catalin. Ce mai pregatiri si aranjari si cautari de cadouri…

In sfarsit a venit si acea seara si ne-am indreptat spre vila din Otopeni a lui Catalin. Odata cu revederea atator prieteni m-am simtit ca acasa. Toti imi erau cunoscuti si ii iubeam de pe la varsta de 9 ani.
O singura privire mi-a fost de ajuns si imediat am gasit un grup necunoscut. Era mic, alcatuit din doua fete si un baiat; pe fete le stiam ca vecinele lui Catalin si pe baiat il stiam din vedere din scoala generala.
La inceput nu m-am aratat prea interesata, am trecut peste moment si mi-am vazut de treaba.
Cum nu se putea mai bine, in acea sambata a fost meci de fotbal la TV. Suporter infocat, eram pe baricade, dar mi-am dat seama mai tarziu ca nu eram la fel de convingatoare la prietena mea, Luciana.
Fericiti dupa victorie, ne-am apucat sa petrecem. Muzica, zbenguiala, etc… Din fire eu nu dansez, si din aceasta cauza am pierdut destul de multe, dar…
Oricum, eu m-am simtit bine, dar stiu pe cineva care s-a simtit si mai bine. Prietena mea, Luciana, a reusit sa atraga atentia acelui baiat, caruia nu-i cunosteam numele, a dansat cu el, au facut schimb de numere de telefon si chiar s-au sarutat. Eram un pic confuza si nu stiam daca sa ma bucur pentru ea sau sa imi fie mie ciuda pentru ca il placeam si eu pe acelasi baiat. Dar am fost alaturi de ea pentru ca eu nu aveam nici o sansa, atunci !
Era foarte incantata si super fericita si acum nu-i mai ramanea decat sa astepte telefonul de la el. Nu vreau sa fiu rautacioasa, dar nici pana azi (22.07.2000), nu l-a primit !
Dar soarta a facut ca totul sa se schimbe. Ne-am mai intalnit intamplator, cand am trecut dupa vreo trei zile pe la Catalin si de vreo doua ori in autobuzul 182, de unde mi-a dat de inteles ca nu are nici un fel de intentie cu Luciana. Parca m-am mai linistit putin !
A doua oara cand ne-am intalnit in autobuzul 182, eu eram la usa din fata si el la cea din spate. Ne intorceam de la scoala si era cald. M-am facut observata, si, tocmai cand ma pregateam sa cobor, a venit, m-a oprit si m-a rugat sa cobor la urmatoarea statie. Am fost foarte incantata, cu toate ca asta insemna sa-l conduc eu pe el acasa. Am mai vorbit in masina si cand am coborat el mi-a marturisit ca nu si-a ales bine fata pe care trebuia sa o agate la petrecere… Ca sa vezi…
Am inteles imediat mesajul, dar n-am putut sa ma las coplesita de sentimente. Ma gandeam ca daca nu i-a mers cu Luciana, atunci incearca cu prietenele ei… !!!
Apoi, o vreme nu am mai auzit nimic de el. Am inteles ca fusese plecat la mare si , daca la intoarcere nu a dat nici un semn de viata, aproape ca abandonasem lupta.

Intre timp, ma chinuiam cu “fantastica” mea relatie…

A inceput si scoala si speram sa ne mai intalnim, asa, intamplator, dar n-a fost sa fie.

Insa soarta mi-a suras intr-un final. Pe 17 octombrie a dat Luciana petrecerea de majorat.

Am facut o mare greseala sa-l invit si pe Alex, un fost prieten, dar care era sufletul petrecerilor, pentru ca nu m-a lasat in pace nici o secunda. Credeam ca voi pleca mai repede pentru ca presiunea era foarte mare. Insa, pe la ora 23 mi-am vazut visul cu ochii. Prietenul meu Catalin si a lui iubita, Loredana, au venit la petrecere. Timp de o singura secunda mi-a trecut prin cap ca s-a putea sa fi venit si Cosmin. Am intrat in camera si am vazut cum statea, sprijinit de perete, un pic speriat de atata necunoscut. M-am dus la el, l-am pupat pe ambii obraji si i-am urat bun venit. A fost foarte surprins, dar stiu ca restul serii l-am petrecut aproape impreuna. Aproape, pentru ca Alex tragea de o parte de mine si Luciana tragea de Cosmin. Pe la ora 1 mi-a spus ca trebuie sa plece caci avea treaba in ziua ce tocmai incepuse. Am reusit sa ii mai aman plecarea cu aproape o ora, timp in care am mai stat impreuna. Eram foarte jenati de privirile rautacioase ale lui Alex si ale Lucianei. In final, realul meu ajutor, Catalin, a pus doua melodii lente; acele balade rock ale lui Bon Jovi, preferatele mele, si am dansat cu Cosmin. Inima imi batea atat de tare, mai ales ca mainile lui umblau usor pe spatele meu. Nici nu pot sa descriu in cuvinte cat de bine m-am simtit si, la finalul melodiilor, l-am sarutat. Da, eu, fata aia timida in relatiile cu baietii, am avut curajul sa preiau initiativa. Sunt sigura ca l-am surprins, deci mi-am atins scopul!

Asadar, exact inainte sa plece am facut schimb de numere de telefon si el mi-a promis ca ma va suna in dupa-amiaza respectiva. Sincera sa fiu, nu credeam ca el va suna, mai ales ca stiam cum procedase cu Luciana, dar speram ca eu sa insemn mai mult pentru el. Si asa a fost…

Duminica, dupa noaptea alba si fericita, m-am trezit si i-am povestit mamei cele intamplate. Nu s-a aratat prea incantata, dar astepta sa vada continuarea. Dehh, mamele astea… Eu insa incercam sa ma detasez si ma uitam la tv. Pe la 17.30 a sunat telefonul. Am raspuns si m-am pierdut cand i-am auzit vocea in receptor. Nu-mi venea sa cred. Mi-a dat intalnire la el la bloc. Eram atat de entuziasmata si totusi nu am vrut sa risc, asa ca am sunat-o pe Roxi si l-am sunat si pe Catalin si am dublat numarul persoanelor. Daca tot ma intalneam cu Catalin, acesta m-a rugat sa ii aduc niste cd-uri pe care le uitase la Luciana. Nu ma simtea foarte bine, ca dupa tot ce se intamplase sa ma duc la ea, dar am facut-o si pe asta.

Pe drum m-am intalnit cu prietenul meu, care a realizat ca se intamplase ceva in seara precedenta. In sfarsit am ajuns la locul intalnirii, dar Cosmin nu venise. Pana cand a iesit pe usa apartamentului eram linistita, insa de atunci, inima a inceput sa imi bata intr-un ritm ametitor. Eram super-fericita. Si totusi, parca nu prea vroiam sa facem publica relatia noastra care era la inceput. Am stat, am povestit de la petrecerea tocmai trecuta si dupa vreo 2-3 ore am plecat spre casa. Dupa cum era de asteptat, s-a oferit sa ma conduca, iar momentele de dinaintea despartirii au fost de neuitat. Insa un lucru groaznic s-a intamplat: cel cu care eram angajata intr-o relatie, ne-a vazut. Normal ca s-a suparat, ne-am certat si se pare ca a suferit enorm. Dar de ce nu eram afectata si priveam totul cu atata raceala??? Pentru ca nu mai tineam la el, iar dragostea pentru noua persoana din viata mea inghitise sentimentele care le aveam pentru el. Stiu ca nu este frumos ce gandesc, dar cu inima nu te pui. Sunt momente cand ea comanda tot.

Dupa aceasta intalnire pe inserat, Cosmin a vrut sa stie daca vreau sa vina sa ma ia a doua zi de la scoala. Fireste ca am acceptat si de abia asteptam momentul. Dar, din pacate, uitasem ca se oferise sa vina la liceu sa ma astepte si Alex. A doua zi eram distrata, intr-o imensa stare de beatitudine. Le-am povestit colegelor, dar ele nu pareau prea increzatoare si se gandeau ca dau iubirea fostului meu prieten si prietenia Lucianei pentru Cosmin. Ele nu il cunosteau si ajunsesem la concluzia ca nici eu si asa m-am trezit intr-o mare dilema.

Inainte de ultima ora l-am vazut venind pe Alex, imbracat ca personajul principal din serialul “Nemuritorul” si avand in mana un mare buchet de trandafiri. Nu stiam pe unde sa ma ascund mai repede. Colegele mele l-au alungat, spunandu-i ca eu am plecat mai devreme si ca nu mai sunt la scoala. Am intrat intr-un final la ora si, pana la sfarsitul ei, a intrat un coleg de-al meu care il cunostea pe Alex si m-a dat de gol. Dupa ore, nu vroiam cu nici un pret sa il intalnesc pe Alex, dar pana sa ajung in statie l-am vazut. Normal ca mi-a facut morala si mi-a reprosat ca imi bat joc de el, dar eu nu-l bagam in seama. Cand am ajuns in statie s-a intamplat miracolul. Acolo ma astepta Cosmin. Nici nu-mi venea sa cred, dar a fost superb. Schimbul de replici dintre ei si faptul ca se intreceau in minciuni, numai ca sa nu recunoasca vreunul dintre ei ca venise dupa mine, m-a amuzat teribil. Dupa ce am urcat in masina show-ul a continuat si intr-un final Alex a coborat lasand florile unei tipe din autobuz. Ramasi singuri, Cosmin m-a condus pana acasa si a ramas sa vorbim la telefon. Normal ca a sunat si Alex si s-a luat iar de mine la telefon, dar greseala ca l-am invitat la petrecere nu aveam cum sa o repar. In final mi-a spus ca este sigur ca relatia mea nu o sa reziste si ca acel baiat isi va bate joc de mine. L-am contrazis si l-am asigurat ca acest lucru nu se va intampla, cu toate ca nu il cunosteam pe Cosmin decat de 2 zile.

Intre timp, presiunile facute de fostul meu prieten ma deranjau. Intalnirile cu Cosmin erau din ce in ce mai dese, iar la nici zece zile de cand ne-am cunoscut, i-am cedat… Dragi cititori, nu este cazul sa judecati acest fapt, sunt sigura ca si voi ati avut in viata voastra ocazia sa traiti acea big love, iar daca inca nu s-a intamplat, mai discutam dupa ce veti trece prin acesta experienta. Nu pot sa zic ca a fost ceva extraordinar, tinand cont ca aveam multe emotii, imi era frica si nu stiam cum se va comporta cu mine… Oricum, a fost ceva magic…

Mai stiu ca vremea era rece si urata, dar noi ne plimbam mult, povesteam despre tot si orice, incercam sa ne cunoastem mai bine.

La nici doua saptamani dupa cele intamplate, a venit balul bobocilor la noi in liceu. Normal ca mergeam impreuna ! Cu o zi inainte de bal, Cosmin a facut greseala de a nu se duce la meditatii. Mi se pare ca era vacanta. Oricum ma pot considera vinovata, caci a stat cu mine in acea zi. Nu credeam ca se va intampla ceva, dar, a doua zi de dimineata, in loc sa ma sune el sa stabilim ora la care ne intalnim, m-a sunat mama lui si mi-a spus ca a trebuit sa plece de urgenta, impreuna cu tatal lui, la bunicii din Craiova si nu credea ca va ajunge in aceeasi zi inapoi. Am fost foarte dezamagita. Toate planurile noastre se ruinasera si nici nu mai aveam asa chef de bal. Mi-am sunat colega si am rugat-o sa se intalneasca cu mine si sa mergem impreuna caci eram singura. Pe la ora 13 a sunat iar telefonul; de aceasta data era Cosmin. Am fost foarte surprinsa si el mi-a explicat ca aflasera ai lui ca nu fusese la meditatii si i-au interzis sa mearga cu mine la bal. Nu se rezolvase nimic, dar macar eram linistita ca nu se intamplase nimic grav.

Am ajuns totusi la bal, dar nu aveam nici un chef de distractie. Colegii ma incurajau si incercau sa ma distreze. Chiar am dansat, sau, ma rog, m-am prostit si eu, numai ca sa pierd vremea. Dupa vreo 3 ore imi venise iar cheful de dans si m-am indreptat catre ring, cand, la intrare, l-am vazut pe Cosmin. La inceput am crezut ca am vedenii si faptul ca il doream atat de mult aproape de mine ma face sa aiurez, dar am realizat intr-un final ca era adevarat. Nici nu stiu cum sarit din gramada de oameni si am ajuns in bratele lui, dar stiu ca il strangeam atat de tare ca nu mai vroiam sa plece de langa mine. Mi-a povestit ca a fugit de acasa si si-a luat si un prieten cu el ca sa poata intra in discoteca, caci ai lui ii luasera si biletul si banii.

Acesta a fost inca un momemt sublim care m-a facut sa ma simt cea mai norocoasa si fericita fiinta de pe Pamant. Am realizat in acele momente ca intr-adevar insemn ceva pentru el, daca a facut aceste gesturi, numai ca sa fie cu mine! Mi se parea ca traiesc cel mai frumos vis din care nu vroiam sa ma trezesc.

Timpul a trecut, au venit si sarbatorile de iarna, dar inainte, pe 7 noiembrie, a fost ziua lui, prilej cu care m-am agatat de gatul lui, la propriu, prin initiala comuna a numelor noastre pe care i-am daruit-o.

Asadar, Craciunul ne-a adus amandorura cadouri si clipe frumoase. Si revelionul il tin in cutia cu amintiri de neuitat din inima mea. Nereusind sa mergem la vreo petrecere, am hotarat sa mergem in Piata Revolutiei, unde era un mare concert. Nu ne-am dat seama ca va fi un frig teribil si o ninsoare interminabila, ca altfel nu am fi mers, insa, odata ajunsi, am ramas. Am inghetat de tot, dar, simplul fapt ca ne tineam in brate ne incalzea destul.

Restul vacantei ni l-am petrecut impreuna. Ne facusem programul fiecare, in functie de celelalt. Mergeam impreuna la scoala, cateodata el venea pana la mine, cateodata eu pe la el. Asa am ajuns sa ii cunosc cativa dintre colegi.

Era sa uit de petrecerea din 12 decembrie, data de Alina. Din cate mi-a spus el atunci, i-a placut mult de mine cand a venit sa ma ia de acasa. La petrecere am stat numai impreuna si asa i-a cunoscut si el pe Mihaela si Bogdan, doi buni prieteni.

Deja sentimentele mele atingeau punctul maxim si ma simteam atat de bine, de fericita, de puternica, incat ma credeam invincibila.

Odata cu trecerea timpului, presiunea bacului si a meditatiilor devenea din ce in ce mai mare. Singura mea scapare din aceste chinuri era Cosmin. Ajunsesem sa ma duc cu nerabdare la meditatii la chimie pentru ca stiam ca atunci cand ies el ma va astepta si faceam acel drum de la Eminescu pana in Colentina, pe jos.

Incepusem sa il cunosc, sau cel putin asa credeam.

A venit si 1 martie si, cum stia ca nu imi plac martisoarele, mi-a daruit un mare catel de plus (pe care, dupa 8 ani, inca il mai am). Chiar si dupa atata vreme, ma bucuram ca un copil de fiecare data cand ma suna si de abia asteptam sa vina seara ca sa ne putem vedea. Tot prin acel martie am fost la balul indragostitilor si noi eram unul din putinele cupluri in care intr-adevar erau doi indragostiti.

Zilele, saptamanile treceau si incercam sa petrecem cat mai mult timp impreuna, dar eu nu mai eram atat de disponibila. Veneau lunile mai si iunie cand eu dadeam bacul. Stresul, emotiile si presiunea ma terminau si foarte rar gaseam cateva momente libere. Tocmai aici s-a intamplat inevitabilul. El nu a inteles acest lucru si faptul ca ma zbateam sa imi impart timpul intre scoala (caci aveam de incheiat niste medii), meditatii (caci erau materii pentru bac si facultate) si el (pentru ca il iubeam si vroiam sa fiu cat mai mult timp cu el), l-a facut sa se simta neglijat. Nu mai puteam sa ii fiu disponibila mereu, cu toate ca am cam chiulit in acea perioada mai mult decat in toata viata mea de scolarita.

Spre deosebire de el, eu l-am inteles si l-am ajutat. Nu aveam pretentia sa mi se ridice nu stiu cate statui sau sa mi se dea nu stiu ce decoratii, dar am scris eu cateva caiete pentru el (unul de istorie, unul de romana), plus cateva referate, luandu-mi din timpul meu care si asa trecea foarte repede. Scriam in ore la scoala, scriam noaptea si mereu incercam sa nu il dezamagesc. Si totusi, as vrea sa stiu si eu cine ar mai fi facut asta, daca nu fiinta care-l iubea cel mai mult. Niciodata nu l-am refuzat si am facut tot posibilul. Toata lumea se mira si ma credea nebuna, dar mie mi se parea ceva normal. Iti ajuti prietenii in asemenea situatii si nu iti ajuti fiinta draga??? Intr-adevar timpul meu liber se limita la 2-3 ore, duminica dupa-amiaza, dupa ce faceam tot atatea ore de meditatii la matematica, dar eu faceam tot posibilul.

Adevaratele compromisuri le-am facut insa in pat. S-a chinuit mult pana sa ma convinga de cat de interesante si placute pot fi unele chestii, dar pana la urma am cedat, caci in dragoste este totul sau nimic. Nu ma autocompatimesc, dar daca nici aceste lucruri nu sunt facute din dragoste, atunci eu nu mai inteleg nimic.

In sfarsit a venit bacul. La prima proba a venit cu mine si cu toate ca nu crede, el mi-a dat multa incredere in mine si m-a ajutat sa imi inving frica. Era si este talismanul meu norocos. Apoi a plecat din Bucuresti si nu a fost partas la marele meu succes de la franceza. Nedorind sa ma influenteze, nu a mai venit la celelalte probe, dar stiu ca s-a gandit la mine. Era primul pe care il sunam, in cazul in care nu treceam pe la el ca sa fie sigur ca am depasit inca un obstacol.

A venit si penultima proba dupa care am mers cu prietenii in Spring, dar nu mai m-a dus si la petrecerea de dupa pentru a mai petrece cateva clipe cu el. In ziua rezultatelor am fost mai mult suparata decat fericita, cu toate ca trecusem bacul si il luasem chiar cu 8 si ceva. M-a suparat mama care a vrut sa se laude in fata unor cunostiinte care nu merita respectul nostru, spunand o nota mai mare. Dar parca vocea lui m-a incurajat la aflarea vestii si m-a binedispus.

Apoi a plecat la mare si in inima mea a ramas un gol. As fi dat orice sa fiu macar o zi cu el acolo. Am plecat pana la urma si am stat cu Mihaela si cu Bogdan in gazda. Fericirea mea nu era neaparat faptul ca vedeam marea, ci, mai ales faptul ca speram sa il gasesc pe el acolo. Cu toate ca stateam in Eforie Nord si pana in Olimp unde era el cazat era foarte mult, in prima seara i-am convins pe ai mei prieteni sa mergem sa-l cautam. Nu stiam nimic sigur, dar speram sa avem noroc. Era foarte rece, ploua si dupa lungi cautari am ales sa abandonam. Eram foarte dezamagita si nu vroiam cu nici un pret sa ma dau batuta. A doua zi nu se putea face plaja si atunci am hotarat sa incep cautarile. Am fost la posta, l-am sunat pe Catalin, care insa nu stia unde se cazase Cosmin. Am stat si m-am gandit ca ultima sansa era Cristi, prietenul lui Cosmin. L-am gasit cu greu in cartea de telefon, l-am sunat dar nici el nu mi-a dat un raspuns sigur, insa, mi-a lasat un indiciu. Am plecat, am facut o ora pe drum, 1/2 ora pana am gasit hotelul. Momentul mult asteptat a fost primit cu mare raceala de catre el si, in loc sa aprecieze eforturile mele, m-a certat. In acele momente m-am simtit ca ultimul ca ultimul om de pe Pamant si am realizat cat de fraiera eram. Surprinderea lui si raceala cu care m-a tratat m-au dezarmat complet si dupa ceva timp am fost nevoita sa ma intorc in Eforie.

Cu toate ca Mihaela si Bogdan m-au sfatuit sa nu il caut, nu se asteptau ca lucrurile sa mearga atat de rau. Dar eu nu am facut decat sa ii demonstrez cat de mult tin la el, asa cum a facut-o si el la inceput, cand a venit dupa mine la bal.

Timpul ramas l-am petrecut aproape singura si apoi ne-am intors acasa. Cu toate ca am venit in aceeasi zi acasa, nu m-a sunat. A facut-o insa sambata, cand ne-am intalnit si a fost foarte darnic. Mi-a dat cadoul pentru ziua mea si a hotarat ca este mai bine sa ne despartim!!! Explicatia era aceea vesnica, antica si de demult, cum ca si-ar fi gasit pe altcineva si ca totul se intamplase inainte de bac. Nu a reusit insa sa imi explice cand se intalnea cu ea, caci aproape toata ziua era cu mine si cand nu era, oricum nu avea timp de altele. Intr-adevar intalnise pe cineva la mare, dar nu stiu daca era ceva serios, mai ales ca am inteles ca acea tipa, cand a fost pusa sa aleaga, l-a ales tot pe prietenul ei. Seara si noaptea de sambata au fost groaznice pentru mine, mama fiind nevoita sa stea cu mine pana la 1 noaptea ca sa ma linisteasca. Si nimeni nu avea dreptul sa ma contrazica dupa cat de mult m-am implicat eu in aceasta relatie.

Si ziua de duminica a fost distrusa, starea in care ma aflam era de nedescris. Un suport neasteptat a venit insa din partea Lucianei, care a trecut si ela la randul ei printr-o situatie asemanatoare si incerca acum sa ma linisteasca.

Meditatia de la chimie de luni nu a mai avut acelasi farmec, iar gandul ca a doua zi era ziua mea de nastere si ca voi fi singura, nu-mi dadea pace.

De atunci toata lumea imi dadea sfaturi, toti se credeau experti, dar este foarte usor sa dai sfaturi din afara situatiei…

Singura mea rugaminte pentru cititorii acestui articol este de a nu incerca sa judecati. Acestea au fost si sunt trairile mele de la varsta de 18 ani. Asa am gandit, am simtit, am trait atunci si tot ce am facut acum este sa va impartasesc si voua ceea ce a fost. Despre Cosmin spun si acum ca el reprezinta persoana pe care am iubit-o cel mai mult pana in momentul de fata. S-ar putea sa ma enumar printre acele putine persoane care au trait o iubire adevarata in viata. Ne-am revazut dupa cativa ani. Eram de aproape 4 ani cu cineva, dar momentul revederii lui m-a dat peste cap total; erau fluturasi, genunchi moi si toate acele trairi pe care le ai cand vezi pe cineva foarte drag. Am ramas prieteni, vorbim, dar mai rar si stiu ca ma pot baza pe el daca am nevie de ceva.

As vrea ca inima sa imi fie o tabula rasa pe care oamenii noi ce vor poposi in viata mea sa isi imprime experientele. Nu mai vreau sa gandesc in functie de ceea ce am trait ce am avut.Imi reneg trecutul si nu pentru ca ma simt vinovata de vechile greseli, ci pentru ca nu reusesc sa scap de bagajul imens al vechilor iubiri ce ma fac sa pasesc timida, incovoiata de fiecare data cand viata mea apare din nou speranta. Vreau sa fiu din nou inocenta si sa pot iubi naiv. Vreau sa pot sa am incredere, vreau sa pot sa ma bucur de ziua de azi.
Trecutu-mi este demon si oricat de tare m-as sforta, castiga mereu in detrimentul prezentului pe care il ignor atat de des. A venit clipa, a trecut clipa, iar eu repet vechile greseli de parca as vrea sa ma pedepsesc continuu. Ma dor ficatii de atata chin si mainile de la atat de mult rostogolit. Am iubit, am iubit de multe ori pana ieri cand scotocindu-mi inima nu am mai descoperit niciun lacas unde sa pot face loc altcuiva. S-au cazat toti aici, au facut modificari si au plecat. Dar nu pot sa ii dau afara, caci inima nu imi mai apartine. Am reusit sa rascumpar corpul ce inconjoara organul. Un altul a incercat sa fure inima cu totul. Vazand cu are sorti de izbanda, a miscat-o pana cand a intors-o pe veci. Am tipat si nu m-a auzit. Mi-a intors inima spre trecut si a lasat-o asa stiind ca astfel macar nu voi mai lasa pe nimeni sa ajunga acolo.Vreau un nou inceput. Si pentru prima data nu il mai vreau de maine. Il vreau acum! O sa inchid ochii, o sa zambesc si o sa iert. As vrea sa uit… am uitat. Vroiam sa va povestesc ceva, ceva din trecut, dar nu mai stiu ce. O sa va povestesc din prezent, pentru ca imi este teama ca voi pierde clipele lasandu-le sa moara. Sau nu, mai bine fug pana cand nu se sperie clipa de mine! Daca vrei, vei reusi sa gasesti tu povestea care sa se potriveasca randurilor mele. Dar are sens sa iti irosesti prezentul cu astfel de nimicuri?

Cel putin asa sustine mitul, asa pare sa confirme realitatea si in ideea aceasta parem sa ne complacem cu totii, femei, barbati, patrupede si alte asemenea categorii vizate: barbatii sufera de aceasta manie, patologica, ne-am putea hazarda sa etichetam sau de aceasta predispozitie biologico-psihologica de a se gandi la sex o data la fiecare 58 de secunde. Nu numai ca sunt umilii purtatori al celor mai crunte si neatenuante apelative, dar ne mai trateaza din cand in cand si in majoritatea timpului, de fapt, cu probe de foc si terapii de soc privitoare la aceste tendinte de explorare si constientizare a potentialului dumnealor sexual. Asa cum bine zicea o prietena: “ Dac-ar fi sa rezumam in dulcele grai sintetic romanesc, am putea spune ca asta se cam intampla in mintea lor: sex. sex. sex. parcat masina. sex. intrat in firma. sex. asezat la birou. sex. sex. intrat secretara. sex. rezolvat probleme. sex ” . Am ras o jumatate de ora in continuu pe tema aceasta atunci si mi-am dat seama inca o data de cat de reductibile si facile sunt problemele – daca le putem numi astfel – in universul idilic masculin.
Totul fara batai de cap, totul pe un palier minimal si as putea spune chiar lipsit de complexitate, totul la indemana, totul in ideea de “ acum si aici ” , fara intrebari, fara dileme, fara chestiuni moralizatoare si fara periclitari majore. Poate ca stiu ce vor, poate urmaresc exclusiv acest scop sau poate ca functionalitatea lor depinde intr-un prim moment de o instinctualitate sanatoasa. Sau poate ca au certitudinea ca oricat de nebunesti ar fi dorintele, oricat de nestapanit instinctul, in orice moment si in orice context, se va gasi cineva care sa le raspunda corespunzator. Si acum intrebarea: Oare suntem noi cele care am devenit prea disponibile? Oare nu este neaparat vorba de un dat biologic, ci mai curand de un cliseu pe care lumea de astazi si femeile zilelor noastre l-au incurajat si l-au stimulat pana cand cliseul in sine a trebuit sa prinda viata si sa le dea drepatate?Daca stam sa ne gandim, ideea aceasta de perpetua si incurabila nimfomanie dusa pana la limita obsesionalului a fost intarita si ratificata de vremurile noastra tumultuos-contemporane. Pe vremuri – francezii cu siguranta vor avea o cu totul alta perceptie asupra situatiei, cu gradul de exceptie aferent – barbatii aveau spirit familial, convingeri stabile, scopuri practico-profesionale, efuziuni de creativitate, se angrenau in dezbateri cu mina combativa, apareau cauze. Pe scurt, aveau o lume de construit, un cadru de trasat si un anumit cod de repere care impunea si anumiti parametri de manifestare. Dupa care au venit berea ambalata, la cutie, la sticla, la bax, fast-food-ul, viteza, automatizarea, comoditatea, sexul protejat, explozia demografica, liberalizarea moravurilor, groupies, threesomes, swingers…Femeile nu mai poarta crinolina, nu mai sufera de fetis religios, au renuntat la materia de exces, la monogamie, la fidelitate, la bariere sexuale. Au invatat sa depaseasca stadiul de victimizare, sa se afirme, sa caute, sa gaseasca, sa manipuleze. Barbatii au terminat de construit lumea, de mers la razboi, de revolutionat universul si de parcurs meridiane. Au spus ce-au avut de spus. Iar acum au ramas orgoliile si nostalgia. Ba mai mult, antropologic vorbind, se pare ca o data cu incheierea razboaielor, barbatii si-au pierdut si un sens al statutului si importantei lor in lume. Femeile, pe de alta parte, abia il descopera. Cu contratimpul si decalarea de rigoare. Intr-o lume construita de barbati, dar care, in mod paradoxal, nu le mai apartine, cel putin nu in totalitate. Pentru ca femeia a invatat sa-l domine, sa-l subjuge, sa-l manipuleze. Pentru ca femeia a aflat ca printre bani, viteza si tehnologizare, societatea noastra si-a mai facut chip cioplit din inca ceva: sexul. Sexul la care barbatii se gandesc cu asiduitate si invariabil o data la cele 58 de magice secunde. In metrou, in masina, pe balcon, la terasa, la supermarket, in preajma ta, in absenta ta. Dar nu neaparat pentru ca nu se poate altfel. Sau pentru ca nu se pot abtine. Sau pentru ca asa au fost imaginati. Ci pentru ca si femeia a speculat aceasta slabiciune, pentru ca “ in spatele oricarui barbat se afla o femeie ” . Nu mai conteaza cine e de success si cine e puternic in ecuatie. O femeie sau mai multe femei, care uzand de prerogativa sexuala au inversat raportul de forte si au actualizat o stare latenta. Constiinta sexuala a barbatului. Multipla, diversa, insatiabila. Motiv pentru care mai lansez inca o data intrebarea: vorbim exclusiv de o manie sexuala integranta sau de un produs aproape “ social ” , de o stare de fapt pe care am generat-o noi, femeile, secondate vanjos de industria entertainment-ului? Si-a pierdut barbatul din plurivalenta functiilor pentru a fi redus la asocieri de inspiratie erotico-pornografice? Sau asa vor sa-l ipostazieze coalitiile feministe? Iar noi, doamnelor?

Iata intrebarea care ii framanta pe barbati.
Raspunsurile la aceasta intrebare de multe ori sunt evazive, superficiale. Dar ce ne dorim de fapt?Iata cateva din ” marile” noastre dorinte:

Ne dorim ca el sa ne inteleaga, sa ne asculte, sa ne accepte toanele si sa stie ca SPM( Sindromul Premenstrual) chiar exista.
Sa ne rasfete, sa ne tina in brate, sa ne arate ca ii pasa. Sa aprecieze ca incercam sa gatim si sa spele vasele dupa.
Sa ne spuna ca ni s-a stricat machiajul, sa ne sarute de ” Buna dimineata”, sa se joace in parul nostru, sa ne dea la o parte suvita ascultatoare care ne intra in ochi.
Sa ne faca sa radem, sa se joace cu noi, sa se puna la mintea noastra de copil, sa se plimbe cu noi in parc chiar daca este obosit dupa o zi groaznica la munca, sa stam cu capul pe genunchii lui, sa mergem fara motiv, fara sa stim unde, sa vorbim ore in sir fara sa ne dam seama cum a trecut timpul!
Sa ne surpinda fara motiv, pur si simplu pentru ca suntem noi, sa puna melodia noastra si sa ne invite la dans, sa nu uite de ziua sau de aniversarea noastra, sa ne aduca flori fara vreun motiv anume.
Sa fie dur dar sa stie cand sa fie si dulce, sa ne dea haina lui cand ploua, sa se bucure pentru noi chiar daca echipa lui favorita de fotbal ia bataie.
Sa inteleaga ca dupa o zi obositoare la birou vrem DOAR un masaj relaxant.
Ne dorim ca raspunsul la intrebarea: “Sunt grasa?” sa fie intodeauna NU.
Cand va intrebam : “Ne vedem?” si spuneti da, sa nu sunati inapoi ca v-ati amintit ca sunteti obositi si ca azi e si meci.
Sa fim primele pe care le suna cand s-a intamplat ceva.
Cand zic : ” Te sun inapoi” , sa sune. Sa inteleaga ca terapia prin cumparaturi chiar ajuta. Si toate lucrurile pe care le cumparam ne folosesc. Altfel de ce le-am mai cumpara? Si timpul la cumaparaturi nu e timp pierdut! E timp investit in imaginea si aspectul nostru. In fond, pentru voi vrem sa aratam bine.

Si cel mai important:
Sa ne iubeasca pentru ca suntem noi, indiferent ca suntem blonde, brunete sau roscate, ca stim sa fim acolo pentru el, ca stie ca se poate baza pe noi, pentru ca noi reprezentam furtuna din viata lui dar si linistea dupa, sa ne iubeasca pentru ca ii iubim, si pentru ca….noi facem cele mai mari datorii.

Cea mai grea decizie in viata noastra uneori e legata de trecut.

Cine nu cunoaste acel sentiment pe care il simt doua persoane atunci cand feromonii incep sa le joace feste?

Iubirea este ceva imposibil de explicat, un sentiment care apare intre doua fiinte pentru care nu mai exista nimic altceva pe lume. Din pacate, lumea nu este intotdeauna roz. Cade uneori in nuante albe si neagra, gri si cenusii. Poate ca pentru unii zilele sunt toate la fel, dar uneori viata ne poate servi zilnic o noua lectie.

Nu m-am pregatit pentru a da sfaturi, dar imi doream de mult timp sa imi exprim parerea personala despre o situatie in care multi dintre noi au fost pusi: o relatie amoroasa cu toate trairile si implicarile ei.

O relatie presupune toate lucrurile marunte care ne fac viata mai frumoasa, dar si alte trairi si chestiuni mult mai importante. Indiferent cat de bine merge o relatie nu poti sa spui ca tu nu ai avut nici macar o cearta cu persoana iubita. Daca ai ajuns la o discutie mai aprinsa inseamna ca sunt probleme. Unii stiu cum sa le rezolve, stiu cum sa treaca zambind peste ele, stiu cum sa te impace si sa iti arate ca viata e frumoasa. Dar de partea cealalta a barierei vin persoane orgolioase si incapatanate care tin cont de orice si au mereu samanta de scandal… si nu ma refer aici doar la femei, ci la ambele tabere!

Din ingnoranta, egoism, nestiinta, unii nu inteleg sau nu au capacitatea de a vedea lucrurile la adevaratul lor nivel. Atunci incepe cearta si restul neplacerilor de care toti avem parte si incercam sa le evitam (ei bine poate nu toti, fiindca trebuie sa le provoace cineva).

Certurile aduc de multe ori cu ele inevitabil despartirea. Urmeaza o perioada in care ranit abandonezi campul de lupta pentru a-ti pansa ranile. Realizezi atunci ce anume este in neregula, unde s-a gresit si cine a comis pacatul. Dupa un timp incepi sa resimti lipsa a tot ceea ce aveai si te gandesti ca o impacare ar fi ideala.

Te gandesti ca te-ai maturizat, ca nu mai esti omul care astazi se cearta si maine se impaca, ca poti intoarce trecutul in favoarea ta pentru a mai avea inca o data ceea ce ai avut la inceput. Socoteala de acasa nu se potriveste intotdeauna cu cea din targ: persoana de langa noi nu se schimba asa cum ne dorim: poc din degete si gata! Ne trezim astfel chinuindu-ne ca Sisif, incercand la infinit sa obtinem ceva ce nu mai exista de mult timp. Unde a intervenit greseala? In momentul in care am incercat sa ne intoarcem la trecut.

Daca intr-o relatie unul greseste, iar celalalt iarta, situatia nu si-a gasit neaparat rezolvare. Inselatul va ramane intotdeuna banuitor si nesigur pe sentimentele celuilalt. Va urmari, va analiza de fiecare data cand i se pare ca i se ascunde ceva, va taia din ce in ce tot mai mult din libertatea celuilalt. Gelozia si posesivitate sunt amuzante la inceput insa sfarsesc prin a te ingradi si obliga sa nu poti sa comunci cu partenerul tau asa cum trebuie. Si in final, te invata sa minti!

De obicei te desparti cand nu mai merge si te impaci din motive foarte irationale: fiindca nu stii sa fii singur, fiindca te-ai obisnuit cu persoana de langa tine, fiindca uneori in lumea asta se poate sa dai peste cineva si mai rau si mai ciudat, fiindca aveati planuri in comun pe care brusc simti nevoia sa le realizezi.

Daca te impaci pentru ca nu stii sa fii solitar este o mare greseala. Singuratea poate fi cel mai bun prieten al tau fiindca uneori iti arata lucrurile pe care nu vroiai sa le vezi inainte sau de care nu vroiai sa tii cont. Te invata sa te asculti si sa te intelegi mai bine cu tine. Si numai dupa ce vei reusi sa fii singur, doar tu cu tine, vei putea sa stii ce cauti la un partener fara sa accepti primul individ care iti iese in cale.

Un alt motiv este obisnuita, cea mai frecventa motivatie. Nu mai ai capacitatea sa faci anumite lucruri decat in doi. Orice dezvat are si invat asa ca… incerca si ai sa vezi ca acum le vei aprecia mai mult cand ai sa iti dai seama ca ca poti si singur!

Se spune ca dragostea dureaza 3 ani. Se mai spune si ca dureaza o vesnicie. Insa dragostea de fapt dureaza exact atat cat trebuie si greseala pe care o facem este tocmai ca incercam sa masuram dragostea. Incercam sa o masuram intr-o dimensiunea temporala. Vrem mereu sa spunem a durat un 1 an, 2, 3… cand de fapt unitatea de masura este gresita. Dragostea trebuie masurata in intesitate si abia apoi temporal.Eu cred ca poti sa iubesti 3 zile pe cineva cu acel sentiment suprem care te face sa uiti de tine si sa te daruiesti complet si absolut celuilalt fara sa ceri nimic in schimb si fara sa regreti dupa, iar apoi sa iti spui ca a durat prea putin. Daca atat a fost sa fie atat e. Vei ramane marcat si vei purta mereu in suflet urmele unei astfel de iubiri pentru ca atunci cand dai tot si primesti tot ceva din tine interiorul tau va ramane acolo, insa modul in care esti marcat nu trebuie sa capete o conotatie negativa. Iubirea vine si te “loveste” atunci cand te astepti mai putin si crezi ca viata ta nu mai are nici un sens. La fel de bine poti sa iubesti si toata viata, iar intesitatea sentimentelor tale sa ramana la fel pana cand iti vei da seama ca te regasesti in una din cele mai profunde declaratii de dragoste facute vreodata: “te iubesc atat de mult incat te las pe tine sa mori primul”.